Ultima etate

Am trupul istovit și zdrobit.

Nu pot să dorm, că mă apasă.

Trebuie să dorm spânzurat,

Ca să să-mi odihnesc și sufletul.

Visele îmi leagă mâinile și picioarele.

Somnul îmi încleștează gura.

Mândru că sunt Român!

Unii renunță și se umilesc.

Renunță la demnitate, la etnie.

Român este echivalent cu țigan, fascist, trădător de patrie.

Am coșmaruri, visez că fug în România și mă prind vameșii.

Și eu plâng, îi implor să mă lase.

Dar ei mă extrădează.

Vreau în România mea!

Muritul, ultima nădejde

Mi se revoltă sângele de presiunea vieții.

Țin dinții încleștați, să nu țâșnească afară.

Strig în tâmple, să-mi astup inima  nebună.

Zvâcnește trupul de mult suflet haotic.

Fiece încordare a plămânilor e un strigăt.

Renunță inima să bată

Am o singură inimă.

Ea mi-a șoptit că cedează.

Nu vă temeți să mă băgați în pământ,

Acolo mă așteaptă cei dragi,

Care mi-o vor alina.

Mă consum clocotitor.

Nu vă temeți să mă îngropați,

Sub pământ voi fi un vulcan stins.

M-ați răpit din somn și mi-ați dat vise.

Degeaba mă colorați, că-mi place gri-ul.

Unire

Îmi șoptește neamul

că e cerul albastru,

din lanuri de grâu

și sângele roșu.

Îmi șoptește neamul

Că sfântă e mama

Și dangăt de clopot,

Și crucile albe.

Foc vânăt

Sunt prea galbeni copacii,

Ca să-mi amintesc de viață.

Mă pierd în trăiri și nu știu cine sunt,

Că am uitat trecutul,

Ca frunza desprinsă de ram.

Sunt vinovat, prea vinovat,

Că ceața mă-nconjoară

Și miroase a sămânță moartă.

Meditație

Am învățat să mă despart de mine,

În sfârâitul lumânărilor,

În cântecul tăcerii.

Am învățat să mă despart de mine,

În frământarea trupului,

În agonia pieptului.

Am învățat să mă despart de mine,

În chipuri de icoane

Și gânduri absurde.

Reexist

Și cad în prăpastia grea, suspendată,

Cu gânduri abstracte și goluri fixate,

Respir, sufocat de călduri și de tremur,

De valuri haotice și slăbiciune.

Nu caut, nu strig, doar ochii visează

Absurdul spontan, persistent și macabru.

Zbucium mort

E prea larg cerul,

Ca să stau în mine.

Mă respinge pământul

Cu valuri de amețire;

Țâșnește energia din trup,

Mă strecor printre bulgări

Calzi și uscați,

Izbit de bătăile inimii.

Nimicnicia și Absurdul vieții

de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

De la creaționism, la existențialism

Nu vreau nimic, deşi patibularele vietăţi – oamenii, sunt hedoniste, suferă de necrofilie şi necrosadism, sunt egocentrice şi narcisiste, cu idei irefutabile şi profitoare. Nu vreau nimic, deşi aş prefera să nu exist, gând pe care nu am dreptul să-l am. Am venit fără să vreau, am ajuns unde nu vreau şi fac ce nu vreau, ca până la urmă să răspund pentru tot ce am făcut şi ce nu am făcut. Am venit cu scopuri străine mie, cu voia ce nu-mi aparţine. Sunt o predestinare absolută. Consider că pot schimba ceva,

Saturație

Mă doare inima, cu fiece bătaie, mai mult,

Mintea e cea mai gravă boală pe care o am.

Mă amețește existența, îmi dă oxigenul pe gât,

Îmi pierd cunoștința și visez că nu dorm.

Am memoria ștearsă, mi-a rămas doar durerea,

Coșmarul mă face să cred în alte lumi absurde.

Aș vrea să-mi nasc părinții sau să-i înviez,

Ca să aflu părerea lor despre existențialism,

Dar, deocamdată, aștept, deoarece suntem morți.

Suicid perpetuu

În răcnete de zbucium

Mă sinucid în noapte,

Nu mai suport străinul

Ucis demult în mine.

M-am săturat de lacrimi

Și hoitul ud de ele,

De lumea ce mă cheamă,

Existențialistă

Nu văd nimic mai trist pe lume

Decât nimicul trist lumesc,

Decât răspunsul vag și putred

Al căutărilor abstracte,

Țesut cu gânduri și speranțe,

Lovit de timp și disperare

Sub ezotericul ceresc,

Într-un adânc de vanitate.

Excedent

Când nu sunt eu, absurdul tace

Și apa tace înghețată,

Când nu sunt eu, absurdul doarme

Și dorm copacii fără frunze.

Când nu sunt eu, nu cântă vântul

Și cerul e înțepenit,

Când nu sunt eu, pământul zace

Nostalgia sângelui

Am uitat gustul sângelui.

Demult nu am țipat să-mi țâșnească

Din gâtul uscat picături sărate.

Nu a rămas nimic din nebunia

Cu care mușcam din mine,

Când îmi conștientizam existența.

Când plângeam cu ochii închiși,

Până-mi pierdeam cunoștința

De întuneric și durere.

Amețit de singurătatea frigului meu,

Femeia în absurd

Creștinismul spune că femeia este prima ființă umană… care a păcătuit. Tot acesta spune că bărbatul este primul… care a fost ispitit de ea. Deși ambii au păcătuit, fiecare încearcă să-și demonstreze importanța și supremația. Dacă există feministe, există și misogini. Dacă cineva spune: „Of, femeia…”, altcineva spune: „Uff, bărbații…”. Și tot așa. Se scriu articole și poezii. Cu unele sunt de acord, cu altele nu prea. Unii susțin că femeia dă viață, alții susțin că dacă ar fi bună de ceva, ar avea și Dumnezeu una. Unii spun că în spatele unui bărbat puternic stă mereu o femeie, alții zic că primul bărbat care a pus-o pe femeie la locul ei a fost Manole. Eu tind să ignor orice apreciere pozitivă a lor. Imperfecții nu sunt buni de nimic. Mi-a plăcut însă mult interpretarea marelui filosof Emil Cioran.

„Adevăratele femei sunt acelea a căror prezenţă te face să uiţi de probleme, idei, nelinişti universale şi chinuri metafizice. Pentru cei tulburaţi adânc de o nelinişte metafizică, intimitatea unei femei este un corectiv şi o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconştienţă dulce, plăcută şi încântătoare. Născute aproape numai pentru iubire, ele îşi epuizează întreg conţinutul fiinţei lor în avântul erotic. Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi suferă mai mult decât ei. Dar pe când bărbatul, din experienţa iubirii sau dintr‑o mare suferinţă, dezvoltă un gând sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rămân strict individuale, fără o proiecţie sau o adâncire în esenţial şi etern. Femeia trăieşte voluptăţile sau îndură durerile ca şi cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu există femei care în suferinţa lor personală să descopere esenţa suferinţei, fiindcă femeile sunt opace pentru universal. Fiinţe eminamente patice, ele nu transformă şi nu transfigurează experienţele subiective, nu le trăiesc cu acea intensitate ce purifică şi exaltă, ci se lasă dominate de ele. Stările sufleteşti la femei nu sunt creatoare, fiindcă se menţin într‑o sferă pur individuală şi accidentală şi ca atare sunt lipsite de semnificaţie şi de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură şi de spirit, iar atunci când se explică sterilitatea ei prin condiţii istorice se realizează un act de cea mai crasă ignoranţă. Femeile n‑au creat nimic în nici un domeniu. Şi ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat şi activat mai mult au creat mai puţin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeile s‑au exercitat mai mult decât bărbaţii, ele n‑au produs nimic original mă face să declar categoric şi iremediabil că femeia nu e o fiinţă istorică. Să mai amintim că nu există un gând original de la o femeie, o singură creaţie durabilă în artă, că aceste fiinţe vizuale n‑au creat nimic în pictură, că, dimpotrivă, s‑au remarcat puţin în unele ştiinţe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate? În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gândesc şi pot cu deplinătate să realizez, pentru scurt timp, experienţa iraţionalului. Alături de femeie, uiţi că suferi din cauza spiritului, treci peste dualităţile chinuitoare şi revii înspre un fond originar de viaţă, înspre conţinuturi primordiale şi indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenţa iraţională a vieţii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, dacă nu duce la salvare, nu este mai puţin adevărat că duce la împăcare temporară, la o uitare reconfortantă. Graţia femeii temperează tragedia bărbatului.”

Citiți, vă rog, și http://viacheslavkushter.wordpress.com/2010/05/22/casatoria-o-prostie-necesara/

Nostalgiile

Se spune că satul Cartal a fost întemeiat în 1814 pe locul unui sat turcesc. Ca localitate veche este atestat în „Letopisețul” lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir. Așezat pe malul stâng al Dunării, cu lacuri și iazuri în preajmă, câmpii și văi întinse, are cei mai harnici săteni: începând de la pescari, profesori și pur și simplu  gospodari, până la cei care lucrează „cu ziua” pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. Sunt aici oameni inteligenți, așezați pe la casele lor și cu simțul umorului. Nu-i preocupă chestiunea identitară. În situația lor e mai complicat: la sud, pe malul drept al Dunării, se vede Isaccea și căsuțele românilor, sub coastă se-ntinde hotarul Moldovei, iar la nord, cât cuprinde, numai bulgari, găgăuzi, ucraineni, toți vorbitori de limbă rusă. Iar dacă-l surprinzi pe vreun cărtălean cu întrebări mai delicate ce ține de etnie, îl complici rău. Nu că i-ar fi străină tema, sau, Doamne ferește, să fie prost! Însă, vorba ceea: am o părere, dar nu sunt de acord cu ea sau, cum spunea marele Grigore Vieru: ferice de cei care grăiesc singuri – au cu cine vorbi. Deși în sat se studiază în limba maternă, pe lângă cea de stat, majoritatea nu știe ce limbă vorbește. Aici se potrivește un alt proverb:  spune cu cine prietenești, ca să-ți spun cine ești. Cărtăleanul e prieten cu toți. El știe despre sine doar ce i se spune și ce aude. Dintre multitudinea de etnii, cărtăleanul este cel mai obiectiv dintre toți. Are Cartalul din Ucraina, adică Basarabia, adică Bugeac, tradiții și obiceiuri frumoase, creștine și păgâne. Are istorie și istorii interesante. Satul e vizitat de turiști, arheologi și politicieni.

Despre fericire

Sunt trist și tristă-i existența mea.

Am sângele trist și tu încerci să-i schimbi culoarea,

Dar sângele tot trist rămâne.

Sunt trist și sufletul mi-e trist.

Am ochii triști și tu încerci să-i faci strălucitori,

Dar ochii mei tot triști rămân.

Sunt trist și viața mă-ntristează,

Încerci s-o schimbi, dar viața tristă este.

 

Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine.