Muritul, ultima nădejde

Mi se revoltă sângele de presiunea vieții.

Țin dinții încleștați, să nu țâșnească afară.

Strig în tâmple, să-mi astup inima  nebună.

Zvâcnește trupul de mult suflet haotic.

Fiece încordare a plămânilor e un strigăt.

E o renunțare la gânduri prin scuiparea lor.

Orice oftat e depărtare de mine, iluzoricul.

Nu știu cine sunt și cât mai trebuie să fiu așa.

De ce muzica grea e mai aproape de inima turbată.

Iar trăirile personale neapărat uitate și străine.

Prea mulți nu știu de existența mea, că nu cred în ea.

Cine se hrănește cu visul meu va fi mulțumit trezindu-se.

Sortit la veșnică murire, aștept somnul perfect de inconștient.

Rup totul pentru nașterea nimicului ce mă va adopta în noapte.

Strig a disperare și sufocare nervotică, am mâinile mușcate.

Îmi place să imit gâtul ursului rănit și înjunghiat, dar puternic.

Sau mistrețul înecat în propriul sânge, bolborosind cu bulbuci negri.

Îmi gâlgâie slăbiciunea în trup ca nesomnul obositor și depresiv.

Orice clipă e un burete ce șterge conștiența și simțirea ce gâdilă pielea.

Cea mai proaspătă experiență cotidiană e dezamăgirea inevitabilă.

Plăcerea are cel mai crud rezultat copt în regrete și dezgust mustrător.

Frica și durerea prea mare sunt unica speranță de salvare definitivă.

Finalitatea lucrurilor mângâie șireata idee că somnul tulbure se spulberă.

Sunt condamnat să mă trăiesc, să  mă cercetez, să mă suport, să rabd eu-l.

Visez la clipa când trupu-mi obosit de vise se va odihni, topindu-se leneș.

Dorm mai des ca să mă obișnuiesc cu somnul profund și mai frumos decât viața.

Aș interzice și aș anula cuvintele și mișcările, ca să nu văd scenarii bizare de rutină.

Aș șterge dorințele, mai ales acelea de a fi martorul trăirilor și stărilor conștiente.

Faceți orice cu mine, doar să nu simt, să nu văd, să nu aud, să nu știu, să nu mă trezesc.